Accentul pe „self-soothing”, ca mecanism principal de reglare, folosit încă din perioada de sugar, este un fenomen cultural interesant. Explicabil poate în contextul individualismului, izolării sociale și scăderii rețelei de relații interumane autentice.
Autoreglarea la adulți e într-adevăr esențială, și am explicat de ce aici. E important însă să reușim să facem diferența între ce ne dictează normele culturale și realitatea biologică umană, demonstrabilă și susținută empiric, în cazul copiilor noștri.
A spune că îl învățăm pe bebe self-soothing prin practicile noastre parentale e cel puțin ciudat, în condițiile în care oamenii nu recurg la asta din oficiu, ca mecanism principal sau favorit de coping, atunci când se confrută cu aversiune.
Să îl las pe bebe să plângă până se “liniștește singur”, nu îl învață autoreglarea – abilitate de care, de altfel, creierul lui nici nu-i permite să fie pe deplin capabil decât la vârsta adultă – ci produce înăuntrul lui înregistrarea așteptării că “atunci când sunt supărat și am nevoie de consolare, la mine nu vine nimeni“.
Doar că mintea conștientă a lui bebe nu va formula explicit această afirmație. Așadar, copilul și mai apoi adultul, nu vor avea acces la ea cu instrumentele raționale clasice. Însă memoria implicită, care funcționează de la naștere, va înregistra această realitate și o va integra în structura sinelui.
Autoreglarea se obține prin coreglare
Coreglarea este realitatea noastră biologică și evoluționistă. Este principalul mecanism de reglare emoțională, care asigură sănătatea, longevitatea și calitatea percepută a vieții umane.
S-o privim și cu ochi de adult: când mă simt trist/furios/îngrijorat, ce aș prefera să se întâmple? Să mă țină în brațe sau să fiu aproape de persoana mea preferată, pe care o iubesc și în care am încredere?
Sau aș prefera să mă izolez undeva, să plâng și să urlu în neștire, să mă lase toți în pace până mă liniștesc de unul singur, indiferent cât de mult ar ține procesul ăsta pentru mine?
Și dacă ajung să constat ca prefer ultimul scenariu, ar merita să mă întreb: cum reacționau oamenii mei de încredere atunci când mă simțeam trist/furios/îngrijorat în copilăria mea, în perioada în care internalizam ideile despre locul meu în lume?
Îmi primeau și conțineau emoțiile? Îmi ofereau consolarea pe care le-o solicitam, fie și prin comportamentele mele nepotrivite? Altfel spus, îmi puneau la dispoziție benevol alternativa coreglării? Consolarea și resemnarea nu înseamnă același lucru și reprezintă experiențe emoționale cu o valență diferită, care modelează felul în care ne raportăm la ceilalți și la noi înșine.
Ce să am în vedere când fac coreglare?
Una dintre cele mai importante strategii este să mă focusez pe non-verbal. Cuvintele (verbalul) sunt și ele importante, dar doar după ce mă asigur că non-verbalul meu transmite o stare de conținere a emoțiilor copilului.
În interacțiune cu copilul disregulat, pot verifica dacă îi transmit non-verbal mesajul pe care mi-l doresc, adică unul de acceptare. Deci, la ce să fiu atent?
- A – Afect: expresia și energia emoțională
- G – Gesturi: expresia facială, gesturile mâinlor, postura, tonusul și ritmul corpului
- I – Intonație: modularea tonului vocii
- L – Latență: aștept și îi dau timp să îmi proceseze gesturile și intonația
- E – Angajament (Engagement): înainte să trec la cuvinte și explicații, mă asigur că am angajat copilul în interacțiune, că ne-am conectat, urmărindu-i și lui expresia facială, tonul vocii și limbajul corpului
Coreglarea e la fel de importantă și după ce bebe devine toddler. Când apar comportamentele dificile, despre care credem că trebuie gestionate, primul pas e mereu conectarea. Am scris mai multe despre asta aici.