Încă aud în jur povești despre părinți care evită să le spună Nu copiilor lor pentru a nu le îngrădi dezvoltarea, autonomia, creativitatea. Poveștile vin și din mediul educațional, din rândul educatorilor și dascălilor cărora le vine dificil să obțină cooperarea copiilor și să impună limite și reguli, acolo unde ele nu au fost impuse înainte.
Circula o idee, acum câțiva ani, că a-i spune Nu copilului se asociază cu un stil de parenting autoritar, stil pe care probabil l-am cunoscut mulți dintre noi când eram mici.
Aici intervine subiectivitatea: decât să se simtă copilul meu cum m-am simțit eu când creșteam, în relație cu cine “făcea militărie” cu mine, mai bine îi ofer toată libertatea și iubirea necondiționată pe care i le pot da. Am înregistrat un minus emoțional și supracompensez, ca să iasă copilul pe plus.
Și e în regulă, atât timp cât contrabalansez asta cu cealaltă latură, de educare a copilului, care va deveni un membru adult al societății – așa cu bune și cu rele cum e ea – și pentru care calitate e nevoie să îl pregătesc de mic, dacă îmi doresc să îl ajut să se adapteze la cerințele foarte reale pe care le va primi.
Pentru ce îl pregătesc?
În lumea reală, există recompense și pedepse, la școală, la muncă, în grupuri sociale. În lumea reală există drepturile mele dar și drepturile și bunurile celorlalți, care trebuie respectate. Mai există responsabilități, care dacă nu sunt întrunite, apar consecințe, care sunt mai mereu neplăcute. Există disconfort care trebuie tolerat. Există conflicte și emoționalitate ridicată care au nevoie să fie gestionate eficient. Există negociere și rezolvare de probleme.
Copiii au nevoie să înțeleagă explicit și concret ce așteptăm de la ei.
Când sunt mici, e bine ca limitele să aibă legătură cu sănătatea și siguranța. Când cresc, se extind treptat și pentru celelalte domenii (social, educațional).
A limita ferm nu înseamnă a fi un părinte autoritar. Acest stil are mai degrabă legătura cu amenințarea, controlul, inducerea fricii și rigiditatea limitelor, decât cu ideea de a le avea și de a le comunica.
Așadar e recomandat, sănătos și necesar să îi pun limite copilului din punct de vedere comportamental, atât timp cât am grijă să fac asta fără să destabilizez relația. Despre importanța atașamentului și a conectării, am scris aici.
Cum facem cu etichetele?
Mai auzim că e bine să evităm etichetele cu totul, însă ele sunt intens folosite în cultura noastră și în sistemul educațional.
Legat de etichetele negative, îmi aduc aminte să fac referire la comportament, nu la persoană. Astfel, ne abținem să îi numim: răi, incapabili, timizi, rușinoși, dificili, neastâmpărați.
Însă cum rămâne cu valoarea etichetelor pozitive – cuminte, curajos, bun, grozav, ascultător – care nu descriu comportamentul pe care vreau să-l apreciez? În ceea ce privește implicațiile de a folosi sau nu etichete pozitive, părerile sunt împărțite și în domeniu.
Experții sunt în mare de acord că o etichetă cum e “cuminte” nu aduce plusvaloare, pentru că e vagă și nu descrie comportamentul specific pe care vreau să îl apreciez. În același timp există un oarecare acord în privința faptului că atât timp cât nu exagerez, nu e dăunător să etichetez pozitiv.
Dar cum pot transmite aprecierea?
Ideal, ca să susțin dezvoltarea sănătoasă a copilului:
- Fac referire la efort, nu la rezultat
Ce frumos încerci să pui cuburile, chiar lucrezi de-o vreme la asta, e greu și nu ai renunțat, tot încerci și până la urmă poți reuși.
Văd cum încerci să intri în vorbă cu copiii noi, e greu pentru tine, e minunat că încerci să o faci.
Ți-e greu să aștepți pe scaun până termin ce am de făcut și îți mulțumesc că încerci.
Mai utile decât etichetele sunt și: Ai făcut o treabă bună, te-ai descurcat bine, dar și ele se axează pe rezultat, nu pe efortul depus.
Dacă totuși mă refer la rezultat:
- Aleg să narez ce observ, simplu și cu entuziasm (aprecierea o transmit astfel non-verbal)
Ce turn înalt de cuburi ai făcut!
Ai reușit să vorbești cu copiii noi!
M-ai așteptat pe scaun până am terminat ce am avut de făcut!
Dar, dacă totuși nu pot să opresc automatismul etichetării:
- Mă asigur că descriu și comportamentul apreciat, imediat după ce folosesc eticheta
Ce cuminte ai fost, ai stat liniștit pe scaun până am terminat ce aveam de făcut.