Mulți dintre noi suntem conștienți că alăptarea sau formarea unor obiceiuri sănătoase de somn ori de limitare a interacțiunii cu tehnologia încă din primii ani de viață sunt unele dintre cele mai importante “cadouri” pe care le putem oferi copiilor noștri.
Ce omitem de obicei din discuție este poate cel mai relevant ingredient pentru dezvoltarea psiho-emoțională sănătoasă a copilului pe întreg parcursul vieții sale și anume relația de atașament construită cu părintele său. În primii 3 ani ai copilului, vom pune bazele acestui atașament, care va rămâne relativ stabil până la vârsta adultă.
Atașamentul se împarte în două mari categorii, securizant și nesecurizant. Doar primul este corelat cu satisfacție în relații, stimă de sine crescută și percepția unei calități ridicate a vieții. Se estimează că aproape 50% dintre adulții de astăzi prezintă un tip de atașament nesecurizant.
De-a lungul evoluției noastre ca specie, dezvoltarea locomoției bipede, alături de creșterea dimensiunii cutiei craniene, au dus la nașterea puilor de om într-o stare de imaturitate a dezvoltării. Primele 3 luni din viața bebelușului sunt denumite “al patrulea trimestru” tocmai pentru că, la fel ca în uter, nou-născutul are nevoie permanentă de mama lui pentru hrană, protecție, confort, reglarea funcțiilor corporale și mentale.
Nevoia lui imensă de conectare cu părintele continuă să primeze până spre 2 ani, perioadă în care se manifestă din plin și cealaltă mare nevoie a copilului, cea de autonomie.
Conectarea e o nevoie biologică
Ideea că a răspunde prea prompt sau prea frecvent chemării bebelușului va duce la negarea independenței lui sau îl va transforma într-un copil “alintat” este eronată.
Mai mult, nerăspunzând prompt și empatic acestor nevoi de conectare, putem periclita dezvoltarea atașamentului securizant la copilul nostru, lucru care îi va impacta relația cu noi și cu orice persoană cu care va dezvolta o legătură semnificativă în viitor.
Atașamentul este o nevoie primară a oricărei ființe umane și de multe ori întrunirea ei primează în fața satisfacerii altor nevoi esențiale, mergând până la detronarea instinctului de supraviețuire.
De dragul satisfacerii acestei nevoi de conectare cu cele mai importante persoane pentru noi în copilăria mică, de regulă părinții, putem ajunge să negăm părți din noi despre care ni se transmite, direct sau indirect de către aceștia, că nu sunt dezirabile.
Cum spune unul dintre cei mai relevanți experți contemporani, Dr. Gabor Maté, despre alegerea dureroasă pe care uneori trebuie să o facem în copilăria mică, atunci când conectarea nu ne este oferită din oficiu: “Renunț la atașament și sunt pe cont propriu ori renunț la autenticitate și rămân cu părinții – de fiecare dată copilul va alege atașamentul”.