Un concept revoluționar care a pătruns în ultimii ani în parentingul science-based și care merită cunoscut de orice părinte care vrea să înțeleagă și să răspundă eficient comportamentelor dificile ale copilului este cel de neurocepție.
Introdus de Dr. Stephen Porges, conceptul de neurocepție se referă la proprietatea sistemului nervos autonom (SNV) de a scana automat, în mod inconștient și în permanență, stimulii din mediul exterior (mediu, oameni) sau interior (corp) pentru a detecta semnale de siguranță sau pericol, și a iniția un răspuns corespunzător.
“Corespunzător” nu înseamnă în acest context: în acord cu așteptările mele sau ale societății de “bună purtare”, ci înseamnă, simplu spus, unul din trei lucruri, în funcție cum e perceput stimulul și care circuite neuronale sunt activate de SNV:
- când apare o amenințare, se activează strategiile de luptă sau fugă
- când apare un pericol major care durează demult și căruia nu-i putem face față, se activează reacția de închidere, blocare, inhibiție
- când ne simțim în siguranță, sunt inhibate răspunsurile defensive, și se susține conectarea socială, comunicarea, explorarea și expansiunea
Fiecare dintre aceste 3 ipostaze are corelate fiziologice care apar în corp și, surpriză? corelate comportamentale.
Ce înseamnă de fapt asta?
Că în mod inconștient, sistemul nervos al copilului percepe un pericol în mediul său interior sau exterior și produce comportamentul dificil, care are o funcție de reglare.
Acest comportament este astfel de multe ori neintenționat. Senzația subiectivă pe care o trăiește copilul când are comportamentul dificil este una de lipsă a controlului.
Neurocepția este un mecanism primitiv, și pericolul perceput nu este imediat evident pentru logica noastră de adulți.
Se poate înregistra ca pericol când copilului îi e foame, sete, somn. Când are un început de febră. Când în mediu sunt zgomote puternice, lumini orbitoare, agitație. Tonul aspru al vocii mele, faptul că mă încrunt, că gesticulez violent, că mă cert cu alt adult, că mimica mea exprimă teamă, că nu i-am oferit atenție sau afecțiune de o vreme. Toate aceste lucruri și multe altele cresc șansele apariției unui comportament dificil.
Concluzia?
Comportamentul este un simptom. Așa cum în medicină știm că intervenind asupra simptomului nu rezolv cauza problemei și e posibil ca simptomele să tot reapară, uneori sub alte forme, nici intervenind strict asupra comportamentului nu rezolv de fapt problema.
Adresez cauza prin restabilirea siguranței, pe care eu ca adult de încredere pot să o fac cel mai des prin apropiere, atingere, afecțiune, ajustarea non-verbalului.
O atitudine care mă ajută e să privesc comportamentul ca pe un mesager, care-mi dă semnale că există un disconfort ce nu poate fi rezolvat de copil prin autoreglare. Resursele copiilor, care sunt în strânsă legătură cu dezvoltarea lor neurologică, sunt limitate când sunt mici. Deci eu, ca adult cu resurse și mecanisme executive funcționale la capacitate maximă, intervin pentru a realiza coreglarea alături de copil și a-i ajuta sistemul să se liniștească.
Doar APOI pot sări cu logica, soluțiile, sfaturile, ideile, consecințele. Despre principii de modificare a comportamentului am scris aici.