De ce limitele sunt un act de iubire
Încă aud povești despre părinți care evită să le spună „Nu” copiilor lor, de teamă să nu le îngrădească dezvoltarea, autonomia sau creativitatea. Această provocare se resimte și în mediul educațional, unde educatorii și dascălii reușesc cu greu să obțină cooperarea copiilor acolo unde limitele nu au fost stabilite de acasă.
În urmă cu câțiva ani, circula ideea că a-i spune „Nu” copilului este un semn de parenting autoritar – un stil pe care mulți dintre noi l-am experimentat în propria copilărie. Din dorința de a nu repeta „milităria” părinților noștri, tindem să supracompensăm, oferind o libertate totală.
Totuși, este esențial să contrabalansăm iubirea necondiționată cu educarea pentru viața reală. Copilul de azi va deveni adultul de mâine, care va trebui să se adapteze unei societăți cu cerințe foarte clare.
Pentru ce lume îi pregătim pe copii?
În lumea reală, dincolo de porțile casei, există reguli și structuri care trebuie înțelese:
- Recompense și consecințe: La școală, la muncă și în grupuri sociale, acțiunile noastre au efecte (uneori neplăcute).
- Drepturi și limite: Există drepturile mele, dar și drepturile și bunurile celorlalți.
- Toleranța la disconfort: Există responsabilități care trebuie îndeplinite și situații dificile care trebuie gestionate.
- Abilități sociale: Negocierea, rezolvarea de probleme și gestionarea emoțiilor intense sunt vitale.
Copiii au nevoie de un cadru explicit și concret. Dacă la început limitele țin de sănătate și siguranță, pe măsură ce cresc, ele trebuie să se extindă în domeniul social și educațional.
A limita ferm nu înseamnă a fi un părinte autoritar. Stilul autoritar se bazează pe amenințare și frică. Stilul sănătos se bazează pe comunicarea limitelor fără a destabiliza relația și conectarea cu copilul.
Dilema etichetelor: Cum vorbim despre comportament?
Deși experții recomandă evitarea etichetelor, ele sunt încă adânc înrădăcinate în cultura noastră. Iată cum le putem gestiona corect:
1. Etichetele negative (Rău, obraznic, timid)
Acestea trebuie evitate complet. Întotdeauna facem referire la comportament, nu la persoană. Nu spunem „ești rău”, ci „comportamentul tău de acum nu este potrivit”.
2. Etichetele pozitive (Cuminte, curajos, grozav)
Aici părerile sunt împărțite. O etichetă precum „cuminte” este adesea prea vagă și nu descrie acțiunea specifică. Deși nu este dăunător să le folosim ocazional, ele nu aduc neapărat plusvaloare dezvoltării.
Cum putem transmite aprecierea în mod sănătos?
În loc de etichete generice, ideal este să folosim strategii care susțin dezvoltarea autonomiei și a stimei de sine:
A. Pune accent pe efort, nu pe rezultat
Această abordare încurajează perseverența.
- „Ce frumos încerci să pui cuburile! Lucrezi de ceva vreme, e greu, dar nu ai renunțat.”
- „Văd cum încerci să intri în vorbă cu copiii noi; e minunat că faci acest efort.”
- „Ți-e greu să aștepți pe scaun și îți mulțumesc că încerci.”
B. Nararea observației (Apreciere non-verbală)
Dacă vrei să te referi la rezultat, pur și simplu descrie ce vezi, cu entuziasm:
- „Ce turn înalt de cuburi ai făcut!”
- „Ai reușit să vorbești cu copiii noi!”
- „M-ai așteptat pe scaun până am terminat!”
C. Tehnica „Etichetă + Descriere”
Dacă nu poți opri automatismul de a spune „Bravo” sau „Ce cuminte ești”, adaugă imediat descrierea comportamentului:
- „Ce cuminte ai fost: ai stat liniștit pe scaun până am terminat ce aveam de făcut.”
Stabilirea limitelor este o dovadă de respect față de viitorul adult care va deveni copilul tău. Tu cum gestionezi momentele în care trebuie să spui „Nu”? Mai multe despre comportament și schimbarea lui aici și aici.